- reflecţii de sindicalist… militar -
Cu câţiva ani în urmă, la un simpozion, Liubiţa Raichici – inimoasă poetă reşiţeană, îndrăgită la fel de românii şi sârbii acestor locuri, observa cu un remarcabil bun simţ: „…Prin vestigii de cultură, dar şi prin monumente, popoarele mici demonstrează că sunt în duh”.
Slavă Domnului, Reşiţa atâtor ani fierbinţi ai maturităţii mele confirmă acest inspirat postulat, cu repere unice, inconfundabile:
-primul furnal – 1771;
-ultimul…;
-prima locomotivă;
-primul pod sudat;
-primul tun, de demult, din copilăria precoce a industriei reşiţene;
-primul tun din contemporaneitate – azi strajă stingheră la poarta uzinei reşiţene de profil;
-turbinele atâtor hidrocentrale din lume;
-uriaşele motoare navale şi câte şi mai câte…
Şi peste toate aceste adevărate monumente, care atestă forţa creativă a oamenilor acestor pământuri, străjuieşte simbolic, în Parcul Tricolorului din Reşiţa, MONUMENTUL EROILOR, creaţie excepţională a maestrului Constantin Lucaci – cetăţean de onoare al urbei, care a închipuit, în esenţă, brâncuşian, o întreagă Istorie:
- o aripă îndreptată spre Cer, simbolizând năzuinţa, aspiraţiile spre înalt, vigoarea, cutezanţa şi – de ce nu? – gloria;
- o altă aripă, îngemănată cu prima, dar frântă, evidentă metaforă sugerând dăruirea de sine până la sacrificiu a atâtor oameni adevăraţi, jertfa fără de care nimic din ceea ce a fost frumos, bun şi înălţător în viaţa generaţiilor n-ar fi existat şi dăinuit.
Şi toate, durate în oţelul nemuritor făurit aici, în vetrele Reşiţei, vegheate de versul la fel de nemuritor al lui Horaţiu, pe care l-am vrut înscris pe soclu: DULCE ET DECORUM EST PRO PATRIA MORI.
Mi-e drag să mă ştiu părtaş la înălţarea acestui simbol, cândva contestat vehement de tot felul de oameni mici la suflet. N-am vrut cavou personal. Şi nici motiv de fală, ci de bună cuviinţă şi pioşenie!
Despre o astfel de „aripă frântă” aş vrea să vă povestesc aici. O istorie plină de tâlcuri, cu oşteni care şi-au pus viaţa zălog pentru ca acasă să fie posibil primul furnal, prima locomotivă, primul pod sudat, primul motor naval de 30.000 CP, primul tun românesc, primele clipe de libertate…
Despre SACRIFICIU – pe care în aceşti ultimi ani l-aţi persiflat, domnilor guvernanţi, pângărind şi aruncând în derizoriu virtuţile Oastei Ţării. A elitelor ei, a venerabililor încă în viaţă.
* *
*
În tainiţele memoriei mele se insinuează un nume de om deosebit, un General pe care, de când l-am cunoscut, mi l-am ales, fără să şovăi, înalt şi generos model. A fost unul din şefii mei la Comandamentul Artileriei Forţelor Armate, iar în rezervă - preşedintele Comisiei de Memorialistică a Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, generalul de Corp de Armată Vasile Bărboi, un comandant desăvârşit şi om de aleasă cultură, un suflet mare şi mereu proaspăt, un împătimit dintotdeauna de creaţia spirituală a marilor bărbaţi ai ţării - fie ei oameni de condei, oşteni sau oameni de stat, el însuşi un monument viu al onoarei şi demnităţii militare, al profesionalismului şi - nu spun vorbă mare - al abnegaţiei fără hotar în serviciul Patriei.
Modest şi simplu, fără ascunzişuri, era căutat asiduu de mai tinerii lui ucenici, care-l asimilau imediat. Între ei îşi regăsea seninătatea şi mai ales parcă un rost al lui anume, nici măcar tată, ci frate mai mare întărit în cuget de încercări vitrege, străine nouă. Ne completam reciproc, avea harul de a forma adevărata echipă în care, oriunde s-ar fi aflat, domnia sa nu putea să-şi afle loc potrivit decât în frunte...
Până şi urbea lui natală, bătrânul şi încărcatul de istorie oraş Roman, l-a cinstit în anii din urmă, cu titlul de "cetăţean de onoare", nu doar o diplomă frumos închipuită, ci recunoaştere şi respect pentru un general pornit în lume de pe lunci de legendă ale Moldovei şi Siretului, să-i reprezinte cu cinste, pentru împătimirea cu care-i iubeşte pe ei, cei de acolo, moldovenii lui Ştefan Voievod de dincoace şi de dincolo de Prut! Pentru patosul şi sensibilitatea copleşitoare cu care recita, trăind intens, celebrul monolog-testament al lui Ştefan cel Mare din "Apus de soare", suprem şi sfânt legământ juruit mereu, din veac. Ascultându-l, închideam ochii şi-l auzeam pe neuitatul George Calboreanu în rolul marelui Voievod.
Ar fi putut fi, generalul, şi cetăţean de onoare al Reşiţei, pe care a cucerit-o la un simpozion organizat cu uzina de tunuri, într-un octombrie senin din 1995. Când, încă o dată, evocând crâncenele încleştări pentru fiinţa neamului - în cel de-al doilea Război Mondial, 'nea Vasile Bărboi, fratele nostru mai mare şi mai înţelept ne-a oferit prilej de omenească fală, nu doar pentru virtuţile tunurilor reşiţene, ci şi pentru inimile mari ale celor ce le însufleţesc, aflându-le rost nobil şi loc în istorie...
Cu permisiunea dumneavoastră, în puţine cuvinte, extrase chiar din memoriile domnului general Bărboi - din cartea "Avânt peste Carpaţi" - la coordonarea căreia a participat, lansată cu prilejul zilei de 9 mai 1995 să vă spun că domnia sa a început războiul ca sublocotenent de artilerie, din prima zi - 22 iunie 1941 - în Campania de eliberare a Basarabiei, apoi la Odessa, în urgiile de la Cotul Donului (1942 - 1943), mai târziu, în retragere, la bătălia Moldovei (laşi, 1944), în Campania din Transilvania, în Ungaria şi Cehoslovacia, până la 9 mai 1945, ultima zi de război!.
În anul 1968, artileriştii români urmau să serbeze, în noiembrie, 125 de ani de la înfiinţarea primelor unităţi de artilerie română modernă. Era un prilej care nu putea scăpa unor inimoşi ofiţeri artilerişti, pentru ca, la o asemenea aniversare, să iscodească în memoria istoriei, să tragă linie şi să adune: ce a fost bun, dar mai ales ce avem de făcut pentru ca arma aceasta glorioasă, acest adevărat Zeu al Războiului să întinerească. Trebuia o carte-document. Şi a fost nu doar o evocare cu rigoare ştiinţifică şi cu har, dar şi un plan închipuit pentru anii ce vin. Peste patru ani, Reşiţa avea să reia tradiţii vechi ale făurarilor de tunuri, iar cartea aceasta a fost şi ea un prolog al acestei noi evoluţii, un apel pentru artileria românească.
Au fost mulţi coautori crestaţi acolo, pe copertă, că aşa se mai scriu, până şi azi, multe cărţi... Dar sufletul acestei ample lucrări monografice, cei pe care a căzut în mare măsură povara, nu puteau fi decât cei cu duh în vârf de peniţă şi în inimi. Ei au fost domnul general Vasile Bărboi şi un entuziast doctor în istorie - colonelul de artilerie Ucrain.
Fiind responsabil de carte, dar şi răspunzător, prin grija lui permanentă pentru detaliu (eu însumi sunt un convins al aceluiaşi precept conform căruia "Diavolul sălăşluieşte în detalii"...), domnul general n-a catadicsit să ne consulte şi pe noi, cei tineri, ofiţerii inferiori:
- Măi băieţi, voi sunteţi tineri şi cu carte, aveţi capul limpede... Ia luaţi voi manuscrisul ăsta, citiţi-l atent şi critic. Ce ar mai trebui scris, ce ar mai fi nevoie, ca să facem o treabă bună?
...Şi l-am citit. Cu sufletul la gură. Multe le aflam abia acum, cărţile mai vechi nu ne-o spuseseră. Dar nici mare lucru în plus nu puteam sugera.
Peste câteva zile bune, ne-a adunat din nou domnul general şi ne-a băgat iar în seamă, cu acea îngăduitoare bunăvoinţă pe care un om adevărat, ajuns mare, o arată celor care (ştia el ce ştia!) cad lesne în nevinovată greşeală.
Am raportat şi noi ce ne-am priceput: ba că s-a strecurat o virgulă între subiect şi predicat la pagina 117, ba că în loc de "prinos" e parcă mai plastic "ofrandă" şi alte mărunţişuri, mai mult de topică, notate conştiincios de noi, "mânjii", şi etalate cu inconştientă satisfacţie de copii băgaţi în seamă de oamenii mari...
A avut răbdare domnul general, Ie-a notat pe toate, a corectat, a comentat, până când ne-am deşertat noi tot sacul.
-Mai aveţi ceva, măi copii?
-Cam astea ar fi...
Atunci a stat domnul general cu ochii duşi spre o zare doar de el văzută, s-a frământat pe scaunul lui şi a tunat apoi, cu voce mare, mânios pe toate şi pe toţi:
- Păi bine, măi băieţi, voi nu vedeţi că în această carte este o imensă "pată albă"? Unde este Campania din Est - 1941-1944, când artileria română, una din cele mai moderne atunci în Europa, când armata ţării - toată - au săvârşit legendare fapte de arme pentru reîntregire? Cum pot eu să mă fac că uit, cum puteţi voi să aflaţi, şi generaţiile care vin, dacă despre aceasta n-am voie să scriu?... Să ştie ţara şi lumea că în luptele de la Cota 270 de pe Dealul Lung, secţia mea de tunuri antiaeriene Rheinmetall a rezistat pe poziţie până la ultimul ostaş şi n-a dat înapoi nici un pas... Nici un pas! Cum să nu pot scrie?... Veneau puhoi tancurile sovietice. La tunuri, servanţii erau morţi sau răniţi grav. Terifiant, incredibil tablou... Un tun era complet sfărâmat de o lovitură în plin, al doilea avea aparatele de ochire avariate... Rănit şi el, cu o singură mână validă, sublocotenentul Postelnicu, parcă fără să observe iadul din jur, singur a ochit - prin gura ţevii - cel mai apropiat tanc duşman, ajuns la o sută de metri de noi, singur a încărcat tunul şi a tras, cu disperare?, cu nebunia luptei?... Era un bărbat frumos, şi mândru, şi deştept... Eu i-am zărit în ochi doar hotărârea unui sublim sacrificiu... Şi a tras ultimul proiectil, odată cu proiectilul pornit din tunul tancului vrăjmaş. S-a oprit, lovit în şenilă, şi tancul, dar a sărit în aer, lovit în plin, şi tunul nostru!... Aşa a murit, pentru România, un erou, unul din mulţii eroi!...
Apoi, după o pauză grea, a reluat cu voce joasă şi tremurată, de om obosit şi cuprins de o nesfârşită remuşcare:
- Eram acolo, cu el, măi copii..., dar n-am rezistat. Îngrozit de prăpăd, eu, sublocotenentul Bărboi, comandantul lui de secţie, am fugit!... Şi azi sunt general...
Ochii domnului general erau umezi, ochii noştri aşijderea, oştenii nu plâng, plângeau binefăcător şi sfânt doar inimile noastre...
Eu poate am greşit sau am uitat locul exact al luptei şi data, sau numele sublocotenentului artilerist erou, fără mormânt şi cruce strămoşească. Fie-i ţărâna uşoară şi gloria veşnică! Dar prea a fost adevărată acea lecţie aspră de istorie, ca s-o pot uita vreodată.
De atunci, când îmi înclin pentru câteva clipe fruntea, după ce am depus o coroană sau o floare la un Monument al Eroilor, atunci mă învăluie un miraculos miraj, un voal care mă izolează de lume şi prin care revăd, iar şi iar, poziţia aceea de tragere răscolită de exploziile proiectilelor şi un sublocotenent frumos şi tânăr jertfindu-se sublim, în numele unui Crez care este şi al meu... Şi mă simt frate bun cu el şi mă cuprind aceleaşi remuşcări că n-am putut muri în locul lui...
* *
*
Mă iartă, stimate cititorule, pentru vorba lungă. Din prea plinul sufletului meu am ales această grozavă întâmplare care mi-a marcat gândirea, de atunci – până când n-oi mai fi. Şi sper ca, asemeni mie, şi vouă să vă tresară inimile de recunoştinţă şi mândrie pentru că suntem urmaşii unor asemenea oameni.
Glorie Armiei române!
General de Brigadă (r) inginer Adrian MARINESCU - Reşiţa
