Un "of", intr-o zi mare... Din nevoia de a-l marturisi cuiva.
Ziua sufletului românesc – marea unire
Aşa a început, întotdeauna, această mare sărbătoare: cu
muzica fanfarelor şi cu defilarea Oştirii. Armata, prezentând onorul patriei,
naţiunii. Firesc, pentru că însuşi actul istoric al Unirii celei mari, din
zbuciumatul şi neuitatul an 1918, nu ar fi fost posibil, nu ar fi putut fi
apărat şi consolidat, impus chiar marilor puteri, dacă în jurul oamenilor
politici, în jurul tuturor forţelor populare nu ar fi fost acest adevărat zid
de baionete, braţul înarmat al ţării – Armata.
Ea, Armata română,
a fost şi trebuie să rămână elementul de bază al STABILITĂŢII STATALE.
Armata este un mit. Şi cu miturile nu se glumeşte! Cine uită istoria (s-a spus
asta de nenumărate ori) riscă s-o repete. Trezeşte-i, Doamne, cu dreapta Ta judecată,
pe cei ce refuză să priceapă şi acum, ca şi în trecut, cât de generos ai fost
dându-ne puterea de a face ca întregul
să fie mai mare decât suma părţilor ce-l compun. Şi care, orbiţi de patimă, îşi uită rosturile
hărăzite lor de gloata cea mare, clamează lozincile mulţimii cu gândul la
propriile buzunare, pun la cale de vreo autonomie, ba nesocotesc până şi Legea
Legilor – Constituţia. Îndepărtează, Doamne, de noi, meschinele răutăţi, dă-ne nouă conştiinţa puterii de a regăsi
în noi ceea ce ne-a unit în momente hotărâtoare.
Fă-ne, Doamne, să ne ruşinăm de meschinăriile pe care,
azi, mulţi dintre noi, cu deosebire cei ce ne diriguiesc destinele, le fluturăm
în ochii naţiei care ne judecă. Eu încă mai cred, ca şi înaintaşii mei din acel
neuitat Decembrie 1918, că avem un vis comun – ROMÂNIA!
Eu, bătrânul – acum – general, mă ridic împotriva celor
care „modelează” istoria după cum bat vânturile. Şi vă rog, camarazii mei,
concetăţenii mei, cetăţeni ai României, luaţi aminte la ce spunea ostăşeşte,
acum 75 de ani, la 1 ianuarie 1941, fără fason stilistic, acel care rămâne, cu
bune şi cu rele, un mare bărbat, Generalul Ion Antonescu: „Fii om, fii drept şi recunoaşte
că deasupra tuturor ambiţiilor şi urilor este Patria, este veşnicia neamului şi
că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de
fiecare dată”.
Pentru Patrie, pentru acest ideal, merită să-ţi sacrifici
şi viaţa! „Chiar cu preţul vieţii”,
spunea cândva jurământul nostru militar. Ideal, cuvânt pe care-l alătur cu
patriotismul fără rezerve. Lipsa de ideal este malefică! Şi ne este dat să
vedem aceasta în atâtea condamnabile manifestări cotidiene…
De Ziua Marii Uniri, armata îşi delegă reprezentanţii ei
merituoşi să mărşăluiască solemn, simbolic, pe sub Arcul de Triumf. În acest
an, ei ne etalează uniformele lor cele noi, de instrucţie, în nuanţele terne
ale pustietăţilor Orientului Apropiat, pe unde au ajuns, recunosc, nu ştiu din
ce cauză… Şi nici nu pot să înţeleg, bunăoară, cine şi de ce, din şi aşa
rahiticul buget al Ministerului Apărării, din acest an, a restituit – la ultima
rectificare bugetară – aproape un miliard de lei, necheltuiţi. Nu din economie,
ci din condamnabilă lentoare. În timp ce batalioanele noastre aşteaptă cu
deşartă nădejde promisa şi necesara tehnică de luptă modernă… Banii armatei îi
cheltuieşte acum Serviciul de Pază şi Protocol, cel de Transmisiuni Speciale,
Secretariatul General al Guvernului… E drept?
Dar, serbăm Marea Unire şi cuvine-se să lăsăm pe altă
dată marile mele, marile noastre nemulţumiri. Toţi suntem ţintele Timpului, iar
noi, cei mai vârstnici rezervişti (mi-e urât să mă ştiu un expirat „ofiţer
rtg.”!), am devenit o ţintă predilectă. Ne vedem Ţara şi Armata ei la vreme de
cumpănă. Şi nutrim nădejdea să revedem măcar un nou început, după negura grea a
ultimelor decenii.
Aici, la Reşiţa, această legendară vatră a industriei
noastre naţionale, care, din nefericire, abia îşi mai păstrează scânteie de jar
sub strat de cenuşă, fumul a dispărut. Dar a rămas căldura. De aici, cu ea în
suflete, ţie, Patria mea, LA MULŢI ANI!
Doamne ajută!
General de Brigadă (r)
ing. Adrian MARINESCU
